Cât timp îți ia să crezi în oameni?

21752954_10213193538088219_3537923801361721510_oUneori, ne ia doar o privire… un zâmbet, un cuvânt, o mână pusă pe umăr la momentul potrivit, o tăcere în care poți auzi răspunsuri.
Ai avut vreodată nevoie de cineva să se așeze lângă tine și să îți ofere o liniște? Atât… O liniște în care să îți odihnești sufletul și gândurile, și să îți auzi doar bătăile inimii. O liniște care sună frumos. În frumos, nu încap trădarea, minciuna, ignoranța. O liniște în care ele nu pot prinde glas.
Cât timp ne ia să credem în oameni!?
Uneori, ne dăm seama că nici nu ne-ar ajunge timpul… Și după o vreme nu mai sperăm că ne vor face să credem. Ne obosește sufletul să tot vedem că nu li se potrivesc vorbele cu acțiunile, și renunțăm.
Oricum ar fi, la final, avem de câștigat… un om pe viață sau o lecție de viață.
Suntem atât de ușor de păcălit… noi, cei care fugim de singurătate. Iubim viața și oamenii, și ne dorim să credem în toate, și devenim vulnerabili. Cu punctele slabe, bine expuse la vedere, sărim bucuroși, dar naivi, în mulțime. Nu avem ochi la spate și nici nu știm să ne apărăm. Puțini care știu, nu au cum să ne învețe. Pentru că nu suntem toți la fel și percepem diferit situații, suntem atinși diferit. Ori poate nu întâlnim aceiași oameni, ori poate același om în fața ta are mai mult fler, își pune altă mască, sau are alte intenții, alte scopuri.
Fiecare are propria lui formulă. Din păcate, nu există câte un manual pentru fiecare. Și atunci, nu ne folosesc la nimic ghidurile. Nici 5 metode cum să… Nici 8 metode cum să nu. Același ghid, același test, nu se va potrivi niciodată, la fel, pe doi oameni.
Suntem distincți. Părem la fel? Crezi că funcționăm la fel? În realitate avem trăsături proprii prin care ne deosebim mult unii de alții.
În plus, viața nu citește cărți. Ea nu face tabele, nici liste, nici liste la alte liste, nu pune două puncte, nu se miră, nu ne-ntreabă. Viața ne poartă.
Așa că prindem din mers… Singuri… Învățăm să ne apărăm după primul neadevăr, după prima trădare, după primul om care ne abandonează.
Apoi devenim ca și ceilalți. Iubim viața si oamenii, dar ne închidem față de tot restul lumii și nu mai credem decât în noi înșine. Viața ne poartă, iar noi păşim orgolioși fără să recunoaștem, că de fapt la rândul nostru și noi purtăm, oameni, în suflete.
Întotdeauna există un mesaj în felul în care te tratează cei din jur. Din când în când oprește-te, taci, ascultă! Poate înveți mai repede.
Păcat! Pentru că oamenii care devenim în timp, ne costă alți oameni. Ne costă locuri, ne costă iubiri. Plătim cu răni pe suflet și nopți nedormite. Ne alegem cu îndoieli, cu dezamăgiri.
Ar trebui să învațăm din supărări cum să iertăm… din ce ne înfurie, cum să avem răbdare. Să învățăm din indiferență înțelegerea, și cum să iubim din nou, mai mult. Iar din trădări, să învățăm cum să credem apoi în alți oameni.
Pentru că tu, singur, la nesfârșit, nu ai cum să rămâi. Ți-ai transforma inima într-un câmp de luptă.
Oricât ai fi de puternic și de independent, din când în când ai nevoie de o liniște în fața căreia să te deschizi… o tăcere care să îți șoptească soluții… un zâmbet care să topească în jurul inimii tot ce alții au înghețat… o privire care să îți răscolească toate culorile din suflet.
Cum ești Tu, pe partea cealaltă?
Cât timp le ia oamenilor să creadă în tine? Și dacă lor le ia doar o privire, sau doar un zambet, ori o strângere de mână, ori un cuvânt!? Dacă îți vor dărui și timpul!? Tu iei totul ca pe o responsabilitate? Sau îi vei abandona?

Valentina B.
Sinceriously…

Anunțuri

Ultimul început!

21368637_10213108773169149_3043743101075644487_oCând departe-i prea departe, distanțele lungi se transformă în atingeri nerăbdătoare și se topesc.
Când departe-i prea departe, aproape, devine un sentiment.
Ne căutam demult unul pe altul în toți oamenii din jur, fără măcar să ne cunoaștem. Tu știai că undeva eu sunt… Eu știam, că undeva în lume, exiști și tu.
Ori tu m-ai găsit prea târziu… Ori eu m-am apropiat prea devreme. Ori poate o soartă nechibzuită a încurcat un drum cu un alt drum.
Eu am înțeles la timp imposibilul… Tu, nu. Dar am tăcut. Cu teama mută am sperat și m-am rugat să nu se închidă definitiv infinitul. La scurtă vreme, ai înțeles și tu.
Și nu am vărsat lacrimi. Dar am trimis plânsul în ploi să te oprească din toate. Să poți avea timp să te mai gândești și la mine… Și la noi.
Apoi am trimis ninsori când te așteptai mai puțin. Nu, nu o luase razna Universul. Era doar sufletul meu înghețat. Uitat de mine, de tine, de iubire, de amintiri.
Ne învățam pe de rost unul pe altul. Râdeam. Ne doream. Ne vorbeam despre oameni, și gânduri, și vremuri netrecute împreună, despre locuri văzute prin ochii celuilalt, până am ajuns să vorbim despre inimi, despre pași, despre zâmbete, despre săruturi, îmbrățișări și dor. Ai devenit cea mai frumoasă parte din mine.
Ne întâlneam mereu serile, la aceeași oră, în același loc de pe Calea Lactee. Ne săturasem să ne poarte cerul cuvintele, să ne ținem de mână în vise, să ne iubim în gând. Până când…
Eu m-am grăbit. Tu nu mai aveai răbdare. Prea mult ne așteptase deja chemarea. Am alergat în brațele tale și m-am oprit. M-ai cuprins și m-ai ținut acolo. Nu respiram… inima mi se oprise în loc. Mi se oprise în loc, tot restul lumii.
Cu greu am deschis ochii. Îmi era frică să nu se desfacă ziua și să mi te ia. Să se închidă într-o noapte și să mi te ducă înapoi într-un vis. Ți-am privit chipul și am văzut pe el adunate toate clipele de dor încă nestins. M-am privit în ochii tăi, și m-am văzut frumoasă. M-aș fi rătăcit de iubire prin lume dacă nu m-ai fi găsit și nu m-ai fi prins cu mâinile tale. Dacă nu m-ai fi recompus pe bucățele, cu mângâieri fierbinți dar blânde… azi n-aș fi fost întreagă.
Tu ai uitat. Eu… nu am cum să uit.
Ai ridicat cu greu bariere înțepenite și ai strivit semnele pe care scria interzis. M-ai salvat din gânduri înguste, m-ai scos dintre hotare închise, m-ai smuls din neînțeles. Te-am privit ca pe un erou și ți-am mers pas cu pas alături… mult timp, prin timp, peste timp. Dar tu, nu m-ai simțit…
Nu am știut că și eroii renunță, ori că se lasă învinși, ori că se tem. Se tem să aibă pentru că vor pierde? Se tem de iubire, pentru că vor fi răniți? Acum știu! Acum… Târziu…
Acum știu că îmbrățișările nu sunt contracte și săruturile nu sunt promisiuni… Că inimii nu-i folosește timpul în contratimp… Că nemulțumirile absurde aduc distanțele înapoi… Că toate cuvintele, la întâmplare spuse, până ajung la celălalt, se golesc.
Acum știu că oamenii se schimbă când te aștepți mai puțin. Nu, nu îi schimbă viața. Nici vremea de afară, ori alți oameni. Acestea sunt clișee. Se schimbă singuri pentru că vor.
Îmi este dor de tine Tu, și nu de cel care ai devenit, acum. Dar țin, în pumnul bine strâns, câteva speranțe pe care ochii tăi frumoși nu le pot vedea… Și pe care nu mi le poate spulbera nimeni. Este imposibil să mi te întoarcă timpul, pentru că el are drumuri cu un singur sens. Dar speranțele mele, vor putea.
Nimic în lume nu este întâmplător. Oamenii nu se întâmplă, viața nu se întâmplă. Oamenii se caută, conștient sau inconștient. Viața le răspunde.
M-ai ridicat de la pământ apoi m-ai lăsat să cad împreună cu cerul.
M-ai ocrotit de toate, dar ai uitat să mă aperi de tine.
S-a oprit timpul… În clepsidră s-a scurs ultimul fir de nisip. Nu a fost vreme să ne iubim destul. Dar mie mi-a rămas, să te iubesc, o viață. Tu ai știut ce e mai bine pentru tine. Eu știu, ce e mai bine, pentru mine. Întâi de toate, eu iubesc… Eu iubesc și după toate. Pentru că eu atât știu!
Nu găsesc un final de poveste, și nici nu pot inventa unul. Eu nu renunț la părți din mine. Nici chiar la cele care cumplit mă dor. Știu că într-o zi cu mult zâmbet, o să mi le vindec. Așa că este o poveste fără un sfârșit. Doar cu început, și noi.
O să îți mai scriu! Dar o să îți mai scriu abia în ziua în care o să ți se facă dor de dorul meu.
Tu știi că undeva eu sunt… Eu știu, că undeva în lume, exiști și tu.

Valentina B. ( Sinceriously… )

Aș vrea să mă trezesc, acolo unde ești tu…

21078512_10213049303522445_4320651697046950525_n

Te-ai așezat prin toate gândurile mele. Ești peste tot… Dar totuși, nu te văd nicăieri. Vreau să te scot din minte. Să îmi cobori prin vene, până-mi ajungi în palmă… să te scurgi într-o peniță și să te așterni cuvânt. Citindu-le pe toate, să ajungi în gând la tine. Să vezi apoi cum este, să te suporți, și tu.
Mă cerți că-ți port iubirea. De parcă aş putea alege… Așa cum pot cu mintea, să pot și cu sufletul.
Îmi pare că peste tot se cântă despre tine… despre tot ce ai spus, ce ai făcut ori nu. În jur sunt atâția oameni! Și atâtea glasuri se ridică să se întreacă în volum! De-ar dispărea măcar pentru o clipă toate, și să rămânem în lume, numai eu și tu… Te-aș găsi și ți-aș fura un zâmbet, și mi-ar fi de-ajuns.
Mă dor prea multe. Și rămân așa, nespuse, neînchise. Rămân, să doară mocnit, bine așezate la locurile lor.
Vine toamna…
De mi le-ar putea lua pe toate într-un zbor precum un stol de păsări… Și să mi le ducă în ce țări o vrea. Numai să mi le întoarcă, tocmai în primăvară… Gata vindecate. Să nu mi le mai vadă, să nu mi le mai știe nimeni.
Ori să mi le plouă… Să mi le ia șiroaie și să le ducă-n mare. Să plângă cât or vrea în scâncete de valuri. Să mi le ia vapoare, ori să le prindă pescarii, și să mi le vândă, departe, pe alte maluri.
Ori să mi le usuce. Să le dea toamna culori frumoase așa cum le dă frunzei și firului de iarbă. Apoi să mi le ardă… cenușă să le facă și s-o spulbere în vânt.

De atâtea ori mă-ntreb… Să tac ori să-ți vorbesc!? Și tac. De teamă să nu stric, puținul ce mi-a mai rămas. Și doar din ochi îmi mai curg cuvinte. Cu dosul palmei, însă, le șterg… nu-ți las timp să le citești, ori să le înțelegi… Am uitat să uit de tine. Și nu mi te pot scoate din minte. Nu așa cum ai putut face cu mine, tu. Unii iubesc până la capăt… de lume, de timp, de puls. Dar alții, iubesc doar atât, cât ține un început.
Nu, nu îmi plâng iubirea. Nu plâng nici după tine. Tot ce-am făcut, tot ce trăiesc, ce voi alege, îmi asum.
Eu, limite, nu impun nimănui. Deja și le are pe ale lui, fiecare.
Libertatea celuilalt nu am cum să o îngrădesc. Mi-ar molipsi acut, propria-mi libertate.
Iar eu, fără iubire și fără libertate, sunt suflet fără aripi într-un stol de păsări… nu aș putea să zbor, m-aş izbi ridicol de pământ… Ori sunt lacrimi pierdute-n ploaie… Ori gând ajuns în vânt.
Nu cer Universului ce nu îmi poate da. Deși de luat, îmi ia, din ce în ce mai mult. Doar că există-n mine un infinit de dor, și-aș vrea să mă trezesc, acolo unde ești tu…

Valentina B. ( Sinceriously…)

Nu vreau să fiu o clipă! Clipele trec, cât ai clipi…

2017-08-18-16-08-55-707De când nu ai mai vorbit cu tine? Să vezi ce mai ai și tu de spus!? Taci și asculți tristeți suferinde. Nu uiți şi te dor doruri vechi… noi… toate.
Iubirile sunt scurte când ele încep în doi dar nu în doi se și termină… când nici măcar nu mai apucă două biete anotimpuri… când se aprind Luni, și se sting neconsumate până Marți.
Tu nu ierți, și încui după răzbunări, libertatea.
Teama îți fură curajul. Panicat de lipsa timpului, te zbați, neînțelegând, între două limite.
Nu mai speri, și ucizi șansele care oricum nu își mai lăsau loc între ele. Prima e și ultima… ia totul cu ea. Și golul. Apoi urmezi trasee din linii punctate de alții. Şi… iată! Ajungi acolo, unde vor ei să ajungi…
Tu când alegi drumul tău?
Tu când alegi să fii fericit? Când vei avea o carieră!? Când te vei muta într-o casă nouă!? Când vei pleca în vacanță!? Când vei întâlni pe cineva!?
Orice moment este bun să îți faci planuri ori să visezi. Dar pentru a fi fericit… începe acum! Nu îți fă planuri pentru asta!
Fericirea este o alegere. Înainte de a fi o stare, un vis, un ideal, o iluzie, un el sau o ea.
Dar tu tot amâni. De parcă o clipă ar avea sute de ani si te poți opri la ea oricând… De parcă ești stăpânul ei și îi spui „Stai pe loc! Așteaptă-mă!”
Nu știi încă, dar vei afla. O clipă este precum un fum… Ia mereu o altă formă, până când dispare. Oprește-te la ea, acum!
Respiră! Priveşte-o! Zâmbește-i! Fă-o să treacă frumos! Să uite de chemarea timpului. Să nu simtă plecarea.
Vor mai fi și alte clipe. Una câte una, vor aluneca pe lângă tine. Câte vezi și câte pierzi? Multe îți scapă din mâini. Ori intenționat le dai cu o palmă deoparte, preocupat mereu de un viitor disperat, despre care nici măcar nu știi cât poate ține.
Da, vor mai fi și alte clipe. Dar nici una nu va aduce cu ea același moment, aceeași emoție, același sunet de Univers, aceiaşi ochi naivi ce te privesc cu drag, același zâmbet cuminte care așteaptă, același suflet deschis în care să cauți o liniște… O urmărești trecând. Ea pleacă. Neprețuită… Dezamăgită… Şi astăzi. Tu nu ai timp să înțelegi ce înseamnă toate astea. Tu cauți modalități ce îți pot aduce fericirea în viitorul tău incert. Ești liniștit știind că îți creezi o posibilă siguranță.
Dar tu trăiești în viitor chiar astăzi. Pentru că azi, e viitorul de ieri… Și iată cum arată el! Lupți cu aceleași incertitudini. Ieri te-ai grăbit să ajungi până acum, acum te grăbești, curios și nerăbdător să vezi ce îți aduce mâine. Nici un viitor nu este sigur… oricât de mult îl pregătești.
Nu aștepta fericirea să te caute… ori să vină! Alege tu să o găsești în tot ce ai în jurul tău!
Nu construi bazele unei piramide fără să știi ce te așteaptă în vârf. Când vei ajunge acolo vei privi în urmă și nu îți vei aminti mare lucru. Decât, poate, câteva strategii… câțiva pași ce i-ai urmat, bine instruit de-o școală… de o societate ce te vrea mereu ocupat, de o lume care îți creează impresia că poți fi fericit doar dacă privești tot mai de sus.
Nu! Bazele unei piramide nu se pot modifica. Și, nu, nici măcar penultima treaptă.
Trecutul nu îl poți întoarce. Regretele, nu îl vor schimba. Dar pot schimba cât ai clipi, oameni.
Poți însă controla prezentul. Dar uită reproșurile zgomotoase! Râde tristețea de noi când vede că vrem să ne bucurăm, și cu fericirea în fața ochilor, noi nu știm cum să procedăm.
Ia fiecare clipă după tine și arată-i! Cine ești, ce faci, cum treci… Numai treci cu ea! Împreună…
Priveşte-o! Zâmbește-i! Simte! Atât vrea. Să nu o ignori, să nu o dai cu indiferență deoparte, să nu o condamni uitării. Să nu te agăți de ea doar când ai nevoie… pentru că nu îți va folosi astfel. E doar o clipă. Iar clipele, trec, cât ai clipi…
Este târziu… Ești obosit… Ce ai făcut astăzi? Ai transformat oamenii în clipe… și fericirea, în viitor.

Valentina B. ( Sinceriously…)

Hei! Te caută fluturi…

2017-07-30-18-26-12-973.jpgȘtii? Dimineața dacă soarele nu trimite raze calde, fluturii nu pot zbura… După o noapte friguroasă, sângele lor este atât de rece, încât de abia pot să se miște. Dar dacă dimineața plouă!? Ori cerul este înnorat!? Ei rămân imobilizați, până când în lumea lor se încălzește.
Unele specii trăiesc până la câteva luni. Pentru altele, însă, durata de viață rareori depășește câteva săptămâni. Așa că prima lor grijă este găsirea unui partener.
Uneori, reușesc destul de repede… Fluturii nu aud, dar simt vibrații atunci când de ei se apropie un alt zbor colorat.
Din păcate, de cele mai multe ori, eșuează… Pentru că sunt miopi. Confundă foarte des fluturii dintr-o altă specie, cu cei din specia lor. Și pierd mult timp încercând să-i cucerească, până să își dea seama că s-au înșelat, de fapt… Apoi o iau de la capăt.
Nu, ei nu explorează lumea pentru a se bucura de frumusețile ei. Din momentul în care își desprind frumoasele aripi, ei doar sunt mereu în căutarea partenerului lor.
Încă mai crezi că pentru fluturi este ușor? Aleargă imaginar, o zi întreagă, în urma unui zbor de-al lor!
Sau mai bine vorbește-mi despre fluturii tăi! Cei pe care dragostea ți-i trimite și tu îi porți cu tine peste tot…
Cum reușești să umbli cu ei, zâmbind pe furiș în mulțime? Nu-ți este teamă că oamenii te vor privi curioși?
Fluturii iubirii tale, ei cât trăiesc? Cum te descurci atunci când de el, ori de ea, te apropii, iar fluturii tăi simt asta și zboară bezmetici, creându-ți stări de necontrolat?
Un el sau o ea, îți va spune să uiți de emoții. Te va strânge puternic în brațe dar nu vei simți nici căldură, nici că ai putea fi protejat. Pentru că îți va strivi fluturii, din prima secundă, într-o crudă ignoranță gândită cu premeditare. Și atunci, vei ajunge să îi crezi pe cei care spun, că un fluture, trăiește doar o singură zi pe pământ.
Un el sau o ea, se va apropia fără fluturi, și va încerca să-i alunge pe ai tăi, pentru a-i ține tu pasul, neavând curaj să țină pasul cu tine. Să nu-i cazi în capcană! Apoi, va fi ca și cum vei căuta urme de pași sub ape, sau urme de urme, după furtuni în deșert.
Da, am și eu fluturii mei. Tu mi i-ai trimis de departe. Și m-au făcut să fiu cu o eternitate mai aproape de tine. Mi-au dat forțe și aripi, dimineți colorate cu zâmbet secret, amurguri în căutare de vise, de mâini și de săruturi… m-au făcut să simt că trăiesc.
Cum mă descurc eu, cu fluturii în stomac!? Fără aer… Dar cu fiori sub piele.
Și… știi? Poți să îmi iei, tot ce vrei. Dar fluturii, lasă-mi-i! Viața toată…
Pot să am grijă de ei.

Valentina B. ( Sinceriously…)

Vezi, acum? Nu mai strălucesc!

2017-07-17-01-04-53-924Te-ai îndrăgostit de un bărbat, care se poartă cu tine la fel ca și cu oricare altă femeie… Nu eşti oricare altă femeie? Atunci nu ai voie să rămâi îndrăgostită de un astfel de bărbat.
Ai un prieten care ți-a promis că îți va fi mereu alături, necondiționat? Fără a cere nimic în schimb, dar ia apoi cu mâinile amândouă tot ce îi dai și te lasă deoparte? Ai ghicit… ai CREZUT că ai un prieten. Nu îl ai.
Ai văzut? La mine în suflet este curat. Ți-am spus povestea lui pentru a înțelege că aici nu intră oricine. De fapt, nu mai intră nimeni, demult… De aceea se și păstrează curat.
Ti-am arătat apoi trecutul, pentru a ști tu cum să-mi treci pragul înalt, cum să pășești, cum să stai…
Unii oameni sunt preocupați să aibă casele frumoase la exterior, să se oprească trecătorii în mijlocul drumului și să nu își mai poată lua ochii de la ele. Pe mine, nu mă interesează trecătorii. Așa că mă ocup mai mult de interior. Pentru că aici, armonia, te vindecă de orice… aici îți găsești echilibrul, aici nu te poate murdări oricine. Când intri la mine în suflet trebuie să te descalți de multe… De răutăți, de orgolii, de lipsă de respect, de lipsă de bun simț… Te descalți de sarcasm, de cuvinte urâte ori glume proaste. Nu spui vorbe în vânt, nu faci promisiuni numai dacă știi că o să câștigi și tu ceva din ele.
Oamenilor le este greu să se descalțe de toate acestea. Unii, ar reuși poate, doar pe jumătate. Dar eu nu îmi permit să risc, pentru că apoi nu aș mai ști cum să curăț. Și atunci, doar le zâmbesc de dinafară.
Am simțit că știi să fii curat, că mă simți la rândul tău cum sunt, și că îți place… Și te-am invitat înăuntru.
Te-am privit privindu-mă… te-am simțit simțindu-mă… ți-am ascultat tăcerea ascultându-mă.
Am respirat aerul tău. Am gustat din pielea ta, ne-am unit frunțile, ne-am potrivit pulsurile… și nu am mai vrut să pleci.
Te-am lăsat să umbli prin ce colțișor ai vrut, pe ici pe colo ai făcut câteva modificări, ai mai modelat căte ceva după gustul tău… Și te-am lăsat. Pentru că îmi erai drag și mi-am dorit să stai mai mult, și să te simți acasă. Ca la tine în suflet. În plus, s-a întâmplat să îmi placă și mie. Așa că am început eu singură să mă modelez după tine. Fără să exagerez ori să fac stupide compromisuri. Doar atât cât să stăm comod amândoi.
Și dacă nu am știut cum, iartă-mă! Și dacă ți s-a părut bizar ori că m-am purtat haotic, de ce nu m-ai învățat tu? Uneori, dragostea te zăpăcește. Dar tu erai lucid, nefiind îndrăgostit.
Am crezut că dacă vezi la mine în suflet, o să îți inspir „frumos” : vorbe, gesturi, încredere, suport, respect.
Dar tu ai răscolit totul și nu ai mai aranjat înapoi. Ai ieșit elegant, fără să faci zgomot. În fiecare zi, câte puțin. La fel cum intrasei. Doar că mai repede… mai grăbit…
Eu te-am primit cu nebuniile tale frumoase. Dar tu… tu trebuia să păstrezi curat. Mi-ai spus că îți place curățenia. În locuri, în lume, în oameni. Și atunci, la mine în suflet, de ce ai făcut murdar?
Ai lăsat pete apoi ai devenit ocupat. Mi-ai spus că în Univers, s-a scurtat puțin timpul. Deși, odată, erai de altă părere… că dacă nu ai timp, îți faci. Or eu, nu cerusem mult. Măcar în fiecare zi, atât cât un clipit de pleoape. Apoi ai mai venit și cu alte scuze. Pe care… tot nu le-am înțeles.
Și am rămas plângând în tot timpul acesta, încercând să curăț petele lăsate de tine, cu lacrimi. Dar ele nu se ștergeau. Apoi le-am tot privit, uscându-mă… și le-am tot cercetat, încercând să le văd altfel. Astfel încât să nu te pierd pentru totdeauna. Ori să nu doară. Dar, degeaba.
Apoi am încercat să le transform în artă… Dar sunt niște pete atât de urâte! Iar arta, cere frumos.
Sunt niște pete urâte… pe care eu, n-am să știu cum să le șterg, niciodată. Te rog! Șterge-le tu!

Valentina B. (Sinceriously…)

Ia și visurile mele!

2017-05-28-23-26-16-596De ce se întorc oamenii unde au fost răniți? Sau de ce mai rămân?
Eu sper, tu speri… Nu sperăm împreună.
Unii… dăm totul. Tot ce ni se cere, tot ce ni se propune subtil, tot ce cred ei că li se cuvine… plus, tot ce ne mai rămâne. Pentru că… ce să mai facem cu puțin, câte un rest din toate!?
Le întindem o mâna, le oferim un umăr, apoi inevitabil pe amândoi, când ne trezim din senin că ducem noi tot greul. Le dăm sufletul, le dăm clipe, ore, ani. Le dăm amintiri, le dăm idei, sprijin, încredere… Le dăm și le redăm speranțe.
Ne agățăm visurile undeva la vedere, să nu uităm totuși de ele, dar contribuim atât de mult la ale lor, încât nu mai rămâne vreme și pentru ale noastre. Apoi le privim trişti, cu coada ochiului, dar zâmbim și ne mințim singuri, spunându-ne că mai avem timp.
Nu, nu suntem proşti. Nici orbi, nici naivi… Nici ușor de influențat. Pur și simplu așa suntem noi construiți, să tot dăm.
Ne refugiem bucuroși în zâmbetul lor, în fericirea lor, și din păcate, în umbra lor. Poate prea mult timp…
Le privim cu ochii mari, orgoliile, încăpățânarea, apoi ne lovim uimiți de nemulțumiri. De ziduri mute și culmi arogante, unde nu putem ajunge pentru a le înțelege, unde nici subtil nu mai primim semnale, dar vedem semne de întrebare peste tot.
Din când în când, ne întoarcem privirile către ele… către visurile triste. Cum așteaptă atârnate, prăfuite de uitare. Și spuneai că n-o să uiți!
Visurile, nu ți le dă nimeni înapoi, împlinite. Așa le iei, cum le-ai și lăsat.
Apoi te întrebi „de ce?”, până la infinit. Precum un copil căruia un răspuns îi naște mereu o altă întrebare. Doar un singur răspuns există însă la toate: „pentru că ai renunțat la tine”. Astfel te-ai pierdut și tu, dar și pe celălalt.
Măști, teatru… Nimic spectaculos! Cu acestea suntem toți obișnuiți.
Stors, epuizat… nu-i așa că te simți aproape invizibil!? Gânduri nu mai vin, nici nu mai pleacă. Fără urme de mulțumiri, apreciere ori respect. Nici nu ai cerut. Nici nu ai așteptat ceva în schimb. Ai făcut și ai dăruit din iubire.
Iubirea înseamnă să oferi, nu să primești. Dar ei? Ei nu știu asta!? Ori nu iubesc!?
Şi atunci, rănit, cum să rămâi!?
Și dacă stai, de ce nu pleci?
Și dacă pleci, de ce revii!?
Pentru că ești puternic? Da, poate că unii au atâta forță… Unii însă s-au săturat să tot devină mai puternici decât sunt deja. Iar unii… se întreabă dacă mai există și altfel de iubiri. De exemplu… împărtășite!?
Sufletul meu. Pielea mea. Dar visurile mele, erau despre noi doi. Du-mă, te rog, înapoi, înainte de început!
Și lasă-mă acolo!

Știi? Celulele corpului se regenerează complet o dată la șapte ani. Ceea ce înseamnă că peste șapte ani, va fi, ca și cum nici nu ne-am fi atins vreodată…

Valentina B. ( Sinceriously… )

Dacă aș putea, aș ține apusul în palmă, până a doua zi…

2017-06-28-07-34-29-980Diminețile se grăbesc… Apoi despart oameni.
În drumul lui spre școală, un băiețel țopăie vesel, cu albastrul cerului în priviri. O îndeamnă pe mama lui să îl imite, iar aceasta îl ascultă. Nu, nu îi pasă că ar putea să pară ușor ridicolă în mințile celorlalți. Ea oricum nu ar putea fi altfel decât așa cum se vede în sclipirea ochişorilor senini. De nu, poate că lumea lui, s-ar prăbuși prostește…
În jur, toate mașinile se grăbesc undeva. Apoi se opresc, hipnotizate, la semafoare. În lumea lui, există reguli. Multe… Unele sunt absurde. Dar fără unele dintre ele, poate că oamenii ar crea haos. Există drumuri cu mult verde, dar și căi, unde roșul, pur și simplu te poate arde.
Într-un orășel de la malul mării, un bătrân își deschide ca de obicei, cafeneaua… mereu înaintea celorlalți. Se oprește în ușă preț de câteva clipe și privește departe, deasupra strălucirii apei, acolo unde ea se alintă cu cerul. Este o priveliște pe care nu o împarte cu nimeni. Departe, îi amintește întotdeauna de cineva. Cineva, care strălucea precum marea. Doar la suprafață.
La picioarele unui munte, într-o micuță cabană din lemn rotund, s-a stins focul din șemineul care o noapte întreagă, desenase cu umbre, complicate siluete.
Într-un colț de lume, un individ nu tocmai în toate mințile, pune un preț cu trei zerouri în dreptul unei genți de marcă… Într-un alt colț de lume, altcineva, la fel, nu în toate mințile, cumpără o astfel de geantă. În condițiile în care peste tot în lume există oameni flămânzi, ori fără adăpost, ori fără a avea lângă ei, alți oameni.
Unii nu reușesc să se trezească dimineața. Au avut o noapte grea… ori poate doar și-au pus dorințe pe cât mai multe stele. Dar unii, nu vor să se trezească, pur și simplu.
Tot după o noapte grea, alții, de abia acum ajung în așternuturi. Doar că ei nu mai sunt demult oameni. Ei sunt eroi…
Un el și o ea, fiecare cu gândul în lumea lui, se intersectează grăbiți, alunecând unul pe lângă celălalt. Se întreabă și îşi răspund în același timp, cu un zâmbet. Apoi se privesc lung, îndepărtându-se. Se cunosc de mult… Chiar dacă se văd pentru prima oară.
Direcții diferite, destinații diferite, oportunități, scopuri, idei… dar toate în același ritm de timp alert, sub presiune.
Puțini mai sunt cei care își creează propriile reguli, care au ritmul lor în viață, în lume, prin timp… O mamă cu un copil, un bătrân cu o cafenea, cineva care se trezește când vrea, dimineața.
Nu mai știm când trece ziua, ori pentru cine ne pierdem în toate. Și încercăm să furăm, când putem, câte puțin din timp, câte puțin din ceilalți, câte puțin din noi… pentru a ne creea amintiri.
Uităm prezentul. Alergăm o zi întreagă, împrăștiați, pe o planetă… Dar seara, câteva clipe, alegem să ne înghesuim toți în fața unei ferestre larg deschise, către lumea de departe. Toți, de peste tot. Miliarde…
Eu aici citesc poveștile celor dragi, fără să respir… Aici, când dorul doare, mi-i privesc pe ai mei, fără să clipesc…
Aici aflu că el și ea, la apus, s-au regăsit. Că orice îi apropie… cu greu, ceva, îi mai desparte.
Poate dacă nu aş trece pe aici, nu aş ști că eroii ce au salvat atâtea vieți, uneori nu și le pot salva pe ale lor, și că au și ei nevoie de ceilalți. De noi. De tine.
Nu aș vedea vulcanii cum se pregătesc să îmi cutremure visul, iubirea, viața.
Nu aș vedea cum cei cu foarte mulți bani, uneori se simt singuri, ori nu sunt fericiți… Iar dacă s-ar face destulă liniște în lume, s-ar auzi refrene din lacrimile ce ating prețioase pardoseli de marmură. Nu aş şti că ei își asumă responsabilitatea condiției lor, și că de cele mai multe ori, sunt primii care demarează acțiuni de caritate.
Dacă nu aş fi aici, nu aş şti că muntele dacă îmi duce dorul, doar se ridică pe vârfuri și mă cheamă.
Nu aş ști că marea poate fi la fel de frumoasă, și în adâncuri. Trebuie doar să îți faci timp și curaj să o explorezi. Nu aș înțelege că, dacă ea şi-ar plânge durerea, i-ar inunda pe toți. Și că uneori este tristă, dar nu varsă niciodată lacrimi…
Nu aş ști că un bătrân este fericit și că își începe diminețile zâmbind misterios, doar cu gândul la o amintire.
Nu aș vedea că oamenii sunt capabili să se descurce atunci când nu sunt reguli impuse de culori, de semne… ci doar de zâmbet.
Și nu aş ști, că oriunde în lume, o mamă trebuie să își creeze propriile reguli atunci când își asumă responsabilitatea unei alte vieți.
Diminețile… despart oameni. Dar seara, ne întâlnim aici. Nu, nu suntem dependenți de locul acesta. Doar alegem, independent, să fim dependenți unii de alții.
Iar dacă aș putea, aş ține apusul în palmă, până a doua zi…

Valentina B. ( Sinceriously…)

Prietenie din copilărie…

2017-06-06-13-49-28-431Ea nu are nevoie să fie întreținută. Amintirile ei frumoase au destul rolul acesta. Şi sunt convinsă că își fac datoria, de ambele părți.
Poate nu am mai vorbit demult. Dar tot ce fac astăzi, tot ce gândesc, tot ce sunt, ele toate vorbesc despre cum nu am uitat de noi.
Nu aş fi aceasta, eu, daca lângă tine nu aş fi învățat să râd, să glumesc, să am încredere, să știu să păstrez un secret, să nu trădez, să știu ce înseamnă loialitate, să învăț cât de important este să țin o promisiune. Să ştiu să ascult, să înțeleg tăcerile, să împart, să dăruiesc, să șterg lacrimi prin cuvinte, să aduc zâmbet doar fiind la timpul potrivit, în locul potrivit… lângă prieteni.
Pentru că tot de la tine am învățat ce înseamnă prezența unui om, atunci cand el ți se așează alături, ori te însoțește, chiar și fără a spune ceva. Prezența însăși, prin cuvinte mute, spunând mult… destul… tot. Doi oameni, unul lângă altul, respirând aceleași tristeți, în același timp, în același ritm, doar pentru a-l susține pe celălalt sau pentru a nu îl lăsa singur.
Toate acestea îți dau forțe nebănuite și înțelepciunea de a crea definiții.
Prietenia este o responsabilitate. Ea nu se uzează dacă nu o folosești în scopuri meschine. Este o libertate în care doi oameni se acceptă așa cum sunt. Nu se judecă, nu se critică, se aduc unul pe celălalt pe calea cea bună, când uneori, din exterior, se vede totul mai bine decât din interior.
Prieteniile adevărate nu apar datorită, sau din cauza unor motive. Și e destul acesta un motiv, pentru a fi prețuite. Ele doar se simt.
Și ele rezistă, dacă cei doi sunt compatibili, indiferent de bariere, de piedici, de lecții cu forța impuse. Devin liante puternice când oamenii sunt de calitate, cu principii bine definite, care dau valorilor, sensul potrivit.
De la tine am învățat să iert, să nu uit, să vorbesc frumos despre oameni, să măsor viața în momente și nu în ani.
Daca aș fi putut să mă întorc acolo unde drumul nostru a luat-o razna, ori unde viața a avut ceva de spus… Aş fi închis timpul, la momentul acela, într-o colivie. Și l-aș fi eliberat abia în clipa în care aş fi învățat cum să strâng toate comorile acestea. Să nu le las aşa la voia întâmplării, la puterea distanței, ori să facă ea, viața, ce o vrea cu ele.
Între timp am suferit, am fost fericită, am fost trădată, am iubit, am fost dezamagită, am prins puteri, am fost pentru atâtea recunoscătoare, am pierdut, am învins, am avut nevoie, am dat deoparte, am dat viață, am întâlnit oameni noi, am păstrat oameni vechi, am ajuns la capătul lumii.
Aici mi-am facut prieteni noi. De religii diferite, naționalități, culori, vârste, profesii, convingeri, idei, toate diferite, dar cu aceeași definiție despre om, despre suflet, despre prietenie.
Unii oameni sunt legați, pur și simplu, pentru totdeauna. Așa că te-am purtat mereu în suflet. Pentru că ești o parte din el. Doar că el nu mai este atât de pur cum l-ai cunoscut tu, când eram noi copii. Între timp l-au atins frici, îndoieli, răutăți absurde, griji ridicole, oameni nepotriviți. Dar te-am purtat departe de toate, acolo unde mă ascund când caut liniște, ori când vreau să mă bucur.
Și recunosc, în speranța că voi fi pe jumătate iertată… uneori i-am dat voie timpului să nu îmi lase vreme să mă întreb dacă râzi, ori ai plâns, sau dacă ai nevoie de mine.
Am strâns atâtea momente de care tu nu mai știi, pentru că drumul vieții m-a dus prea departe. M-am lăsat, aproape vrăjită, să îmi poarte pașii pe acolo pe unde el a vrut, fără să opun nici un fel de rezistență. Iar dacă astăzi, nu pot cuprinde din viața ta, momentele tale frumos și cu drag adunate… tu, iartă-mă, te rog!

Valentina B. (Sinceriously…)

Copil de Univers

2017-05-28-23-31-08-968Ai devenit dator fiecărui om cu un zâmbet, din momentul în care ai afirmat că vrei să schimbi lumea într-o zi.
Nu va fi ușor. Pentru că unii nu văd, alții nu simt, mulți nu vor. Ori fiecare are lumea lui. O lume, în care nu prea ai cum să pătrunzi.
Prin orice treci însă, nu te opri. Fă-i pe toți să creadă că poți. Lumea are nevoie de oameni puternici. Iar tu, ori lumea, nu sunteți doar simpli copii în Univers.
Nu, nu ești perfect. Nici tu, nici eu, poate că nimeni. Însă dacă ar exista un pictor care să redeseneze totul de la început, i-aș recomanda câteva muze. Și da, să se inspire doar din ce au mai bun. Din ce ai mai bun tu, eu, și toți ceilalți care am renunțat la frustrări. Pentru că din frustrări vin toate răutățile omenirii.
Eu îmi doresc o lume, fără ceasuri. Fără clepsidre, cronometre, ori alte măsurători ale vremii. O lume în care timpul să sufere iar noi să îl ajutăm să treacă peste asta.
O lume cu oglinzi sparte, sau fără alte reflectări în afara celor din ochii oamenilor. Să ne vedem sufletele în privirile lor, și să nu ne trebuiască privirea ochilor noștri subiectivi, din partea cealaltă a oglinzii.
O lume în care să putem dezbrăca de pielea lor, cuvintele… să le înțelegem descoperind de unde vin, și nu doar așa cum sunt spuse.
Știi? Zâmbetul nu se învață. Cu el ne naștem. Am văzut bebeluși zâmbind la vârsta de numai două ore. Și atunci, îmi doresc o lume în care oamenii să nu uite asta… Și să zâmbească mai des.
O lume în care oamenii să nu se mai plângă de ceea ce nu sunt, dar să se bucure de ceea ce sunt de fapt.
Îmi doresc o lume în care să nu se mai complice iubirea, să nu mai existe păreri de rău, să nu ne mai jignim, să nu ne mai facem reproșuri… Să privim în jurul nostru, și nu în pământ, în timp ce trecem pe lângă oameni formidabili. Să nu mai uităm unii de alții.
O lume în care nu e nevoie de motive sau de recompense pentru a-i ajuta pe ceilalți.
O lume în care oamenii sunt pertinenți pentru că au conștiință, o lume unde nu se distorsionează realitatea ori adevărul, unde nimeni nu își asumă dreptul de a decide pentru ceilalți.
O lume fără răutăți calculate. Sau în care să putem corecta greșelile împreună, nu doar să le iertăm și să le dăm uitării. O lume unde consecințele se trăiesc și nu se ignoră.
O lume în care oamenii se privesc în ochi atunci când își fac promisiuni, când se iubesc, când își iau rămas bun.
O lume unde oamenii își iau în serios menirea, își joacă rolurile vieții cu înțelepciune și nu lasă rolurile să îi joace pe ei.
Îmi doresc o lume în care să se înțeleagă o dată pentru totdeauna că Dumnezeu înseamnă doar să fii bun, și că poate fi găsit în suflete și nu în religiile inventate de oameni.
Aş vrea să trăiesc într-o lume în care să nu fie greu să rămâi TU… O lume în care ești lăsat să fii OM.
O lume, unde să nu conteze culorile celorlalți, diferiți de tine. Nu suntem albi, nici negri. Nici roșii, ori galbeni… Suntem doar oameni.
Inteligenți. Cu sete de cunoaștere, de adevăr, de sens. Din păcate însă, cei mai mulți, cu mințile deconectate de inimi. Reușim să descoperim și să cercetăm alte planete, dar suntem incapabili să avem grijă de a noastră, ori să ne descoperim pe noi înșine… Pe noi, din noi.

Valentina B. (Sinceriously…)