Sfârșit de Decembrie

Când suntem copii, ne dorim cu atâta nerăbdare să creștem…
Avem impresia că oamenii mari știu totul, pot orice, obțin tot ce își doresc. Şi ni se pare nedrept că uneori vorbesc în șoaptă, ori schimbă subiectul atunci când ne apropiem. De parcă ar ascunde de noi… nu știu ce comori.
Ce lume năucitoare!
Apoi ni se pare că durează totul mult. Dar… cum ne mai păcălim singuri! Pentru că el, timpul, trece. Alunecă pe tobogan… Se strecoară printre balansoare… Trece rapid peste zgârieturile din genunchi, peste lacrimile nevinovate, peste zâmbetul sincer. Ori el ne însoțește… ori noi îl însoțim… Uităm, ne amintim, sperăm, ne dorim. Apoi, ne trezim deodată adulți. Alții decât cei la care visam.
Și privim uimiți cum de departe vin spre noi incertitudini.
Cum de nu știm!? Cum de uităm de noi!?
De ce zâmbim doar pentru a deruta pe alții?
De ce suntem obosiți? De ce ne grăbim?
Cum de sunt limite!? De unde vin?
De ce nu putem!? Cine ne spune?
Unde alergăm!? Către ce?
S-au adunat responsabilități. Când?
De ce nu ne-a anunțat nimeni? Cum de nu suntem pregătiți!?
Când eram copii ni se tot spunea „Ai grijă!”. Până astăzi, s-au adunat prea multe griji…
Din păcate, toate acestea sunt ” comorile ” de care ne fereau ai noștri când eram micuți.
Ieși pentru o clipă din tine și stai deoparte! Privește!
Cum nu te ridică nimeni…
Cum respiri calculat să arăți puternic…
Cum nu știi că ești vulnerabil, decât tu.
Cum nu ți se văd lacrimile ce îneacă vorbele și taci crezând că pari înțelept.
Cum ochii mint… Cum te prefaci preocupat…
Cum îți dorești să plouă cu tunete să răsune Universul în ton cu tine.
Dar dacă lacrimile curg și împrăștii tu ploaie în lume!? Ce se poate întâmpla!? Ele vor începe să scrie povești pe obraz, iar tu vei zâmbi pe sub ele, împăcat, curat, nou.
Admiră-ți cicatricile care nu ascund răni, dar care le-au închis cu înțelepciune. Apoi urcă într-un leagăn, și zboară cu timpul spre copilul care știa puțin, dar se bucura mult. Rămâi pentru o vreme acolo, unde vorbele care alinau erau mai multe decât cele care loveau, și prinde puteri! Învață cum să spui „Nu” ! Dar ai curajul să îți spui „Da” , ție.
Iar dacă simți că timpul îți alunecă printre degete și te trage după el, nu uita că există întotdeauna Decembrie. Știu că nu mai crezi în magia lui. Dar tu, singur, nu îl schimbi. Te-ai schimbat doar tu, pe tine. Nu cred să nu fi îndrăgit vreodată sănii, globuri, verde…
Copilaria ta! Doar de atât ai nevoie să îți amintești cum e să fii fascinat. Pentru că acest Decembrie, care, da, este doar o lună din an, te întoarce la copilul care știa ce va fi când va ajunge mare. Îți amintești de el? De încrederea din ochii lui? Fă un pas spre omul care îți doreai să fii! Amintește-ți de cutia cu visuri pe care ai ascuns-o resemnat într-un colț de suflet, când în minte nu mai încăpeai de griji. Iar în ultima lună, când toți își fac o listă imaginară cu ce vor realiza în noul an, tu propune să îți urmezi un vis.
Trecut, prezent, viitor, dacă sunt toate niște iluzii!? De ce, pur și simplu, nu trăim!?
La sfârșit de Decembrie, înainte să se termine, începe Tu!

Valentina B. (Sinceriously…)